Dilemele Dragostei

V-ati intrebat vreodata de ce viata nu pare sa aiba atatea dileme pana sa ne indragostim? Existenta cotidiana se desfasoara natural, fara prea multe sau prea dificile reguli de urmat, fara sa ne apese curiozitati si cu siguranta fara ca probleme ce nu ne privesc sa ne priveze de binemeritatul somn. Pe acest fundal familiar, indelung practicat si deja fara secrete se declanseaza adesea fenomene cu intensitati nebanuite, ce pot conduce la efecte iesite din comun: iubiri. Iubiri de-o vara, trecatoare, iubiri puerile, iubiri la prima vedere, fulgeratoare si patrunzatoare, toate vin sa ne zdruncine lumea si sa o intoarca cu susul in jos, sa ne strambe planurile si viziunile pana ajung sa le culce la pamant. Cel mai frecvent ravasitoare, nimeni nu se arata deosebit de deranjat cand este lovit din plin de o tornada a dragostei sau este prins in vartejul ei ametitor. Zambim tamp si fara motiv, ne lasam usor dusi de nas de aroma imbietoare a fericirii ca-n povesti, iertam greseli grave si le depasim de parca nimic nu s-ar fi petrecut. Suntem mai darnici, mai aerieni si in acelasi timp mai atenti ca niciodata la anumite detalii pe care anterior le ignoram. Apreciem cerul senin, simtim parfumul florilor la o plimbare in parc, observam toate culorile ce se joaca in curcubeul dimprejur si tresarim o data cu schimbarea anotimpurilor. Brusc, pasarile danseaza doar pentru bucuria noastra, vantul adie ca sa ne poarte pasii spre cel iubit iar ploaia nu ne doare, nu ne raneste si nu ne face sa plangem, ci vine sa spele pacatele anterioare, sa hidrateze sufletele ce odinioara au suferit si sa poarte in valurile ei tristetea cat mai departe. Sunt etape din viata cand traim din plin, sunt secunde care dureaza o vesnicie si povesti aparent eterne care se sfarsesc intr-o clipita. Sunt multe zile petrecute cu privirea pierduta in zare, admirand peisajul si desfacandu-l in mii si mii de franturi, sunt nopti nedormite cu gandul zburand departe. Sunt ore pierdute visand cu ochii deschisi, sperand cu forte renascute, cantand cu inima marita de magia dragostei. In acest rastimp ies la suprafata cele mai mari curiozitati, cele mai ascutite intrebari, care cel mai adesea raman fara raspuns. De ce acum e acum, de ce unele fapte se petrec atat de tarziu, de ce dorintele ni se indeplinesc dupa ce renuntam sa mai avem incredere? De ce pamantul se invarte atat de repede si suntem neputinciosi in a opri timpul in loc pentru a ne bucura de senzatii? De ce nu putem imortaliza clipe si nu ne putem teleporta inapoi sau inainte pentru a retrai sau a trece peste secvente la care am fi dorit sa nu participam? Sunt multe intrebari ivite din umbra in care au fost cufundate pana nu demult, al caror raspuns ne-ar imbata de euforie sau ne-ar inmormanta in durere. Pe moment, ne apar drept dileme din cauza carora nu putem pasi mai departe si nu realizam ca farmecul lor sta in puterea de a ne face sa ne indoim, sa punem informatiile in balanta, sa visam la o varianta a noastra de rezolvare. Cele mai multe dubii si nesigurante se nasc o data cu inflorirea dragostei dar este infinit mai bine sa nu cunoastem raspunsurile si sa plutim in deriva, ghidandu-ne dupa instincte decat sa stim ce nu ne-am fi dorit nicicand sa cunoastem. Curiozitatea nemarginita este unul din atributele iubirii si trebuie sa fim pregatiti sa o intampinam cum se cuvine, fara teama sau constrangeri atunci cand se iveste momentul, pentru ca dragostea fara dubii sau nesiguranta, oferita de-a gata, isi pierde savoarea. Asa ca haide sa primim dragostea in sufletele si inimile noastre, dornici sa ii patrundem misterele si sa ne bucuram de cararile nebanuite pe care ne poarta. La drum!

Hai sa ne jucam

Hai sa ne jucam! Hai sa ne jucam cu viata, cu tot ceea ce ne sta in putinta, cu tot ce am putea realiza. Sa ne eliberam putin age nda stufoasa, incarcata de probleme si stres si sa gasim cateva clipe in care sa ne amintim nu de planurile de afaceri pentru luna in curs ci de planurile pe care ni le cladeam la inceputuri, sa ne amintim ce visam cand dificultatile nu ne bantuiau noptile, sa ne intoarcem spre teluri si dorintele originale. Sa ne inchipuim ca timpul s-a oprit in loc si putem fi ce am vrea sa fim: vedete, politicieni, mame, tati, bunici. Eu, una, as alege sa fiu copil. As amorti timpul la varsta aceea splendida, in care magia prinde contur si povestile se regasesc printre noi. As bloca supararile si lacrimile la intrarea in universul meu umil, dar minunat si as simti orice clipa de parca ar fi unica, avand experienta si apasarea multor primaveri ca „om mare”. Mi-as reintalni vechii prieteni, mi-as face altii noi, fata de care as sti acum sa nu gresesc, as privi cu alti ochi, mai intelepti, fiecare rasarit, apus, fiecare raza de soara si fiecare picatura de roua. Nu as mai rupe florile, caci cine ne mai inmiresmeaza si coloreaza pasii ca ele, m-as stradui sa nu fac rau, caci orice gest, orice provocare se intorc inmiit. M-as imbata cu lumina, cu galagia pe care , copil fiind, apucam sa o ascult, as alerga, as imbratisa, as zambi, as iubi mai mult si as incerca sa ofer spatiului din jur o reflexie de fericire. Iar cand jocul ar lua sfarsit, m-as intoarce cu coada intre picioare la lumea cotidiana, ingramadita in gunoaie, injurii si figuri posomorate. Caci orice joc respecta anumite reguli: de timp, de spatiu, de comportament. Insa toate au darul de a insenina, de a face trecerea de la trist la increzator, de a deconecta si de a oferi speranta unei existente mai agreabile. As vrea ca dintr-odata, lumea asa cum o stim sa se opreasca in loc. Pamantul sa nu se mai roteasca, sau sa o porneasca in sens invers si toate lucrurile pana adineauri luate in serios sa devina o gluma. Sa ne desfatam uitand de rigori, de conventii si de legi. Lansez o invitatie la joc. S-o onoram cu totii si sa vedem pana unde putem ajunge. Este doar o distractie, un fel de pacaleala a varstei, dar poate rezultatele ne vor surprinde in mod placut. Sa exploram limitele. N-avem nimic de pierdut.

Am renascut

Azi am renascut. Am revenit la viata furata acum un secol. Stropii de ploaie cadeau bland, totusi dansul lor era ametitor. Mi-au spalat chipul, amintirile si pacatele vremurilor demult apuse, lasand in urma un suflet cald, proaspat, complet revigorat si nerabdator sa inceapa sa astearna noi randuri in caietul ce-i marcheaza existenta. Lucruri la infinit repetate contureaza acum noutati, sperate si asteptate in blandetea noptii, confidenta credincioasa a tuturor. Ma simt iarasi viu, strbatut de o forta vie, de o energie fierbinte ce ma face sa tresar cu fiecare zgomot, sa tresalt de fericire la rasaritul soarelui si sa ma imbat de amar la lasarea intunericului. Sunt un alt om, mai receptiv, mai atent, mai vibrant. Am revenit la viata ca o pasare Phoenix, din propria-mi cenusa de uitare, dar pregatit ca totul sa urmeze o alta traiectorie. Nimic nu va mai fi la fel. Doar ca...sunt iarasi OM.

MINCIUNA si drumul spre IAD

E adevarat ca Minciuna se naste din cele mai bune intentii? E adevarat ca e de ajuns sa calci gresit o data pentru ca mai apoi sa nu te mai poti opri? O minciuna conduce catre alta, mai mare, mai frumos impachetata, mai cizelata, mai dichisit invelita in vorbe dulci, si usor-usor te gasesti alunecand pe panta ce duce spre o viata in minciuna, in secrete si ascunzisuri. Se stie ca drumul spre iad e pavat cu cele mai bune intentii. La fel e si cu mintitul? Mintim intai pentru a evita o cearta, apoi pentru a nu rani, apoi pentru ca nu putem admite ceea ce a fost o data negat si in final pentru ca ne-am obisnuit cu acest mod de a comunica, mai facil, fara complicatii, fara batai de cap si foarte la indemana. Unde se ascunde oare adevarata fata a „artei” de a minti, de a ne eschiva de la ce nu ne dorim sa recunoastem? Si apoi, daca mintim, suntem mai rai? Ne face joaca aceasta de-a soarece si pisica cu realitatea si tot ceea ce ne inconjoara niste monstri, niste persoane meschine care ar trebui inlaturate de la activitatile cotidiene si din viata celor intotdeauna sinceri pentru a nu-i influenta in mod nefast? Ar fi cazul sa ne jenam fiindca uneori, se intampla sa nu spunem tocmai ceea ce gandim, intotdeauna cu un scop nobil? Sau toti dintre noi se recunosc in postura de mincinos, de personaj negativ care prefera sa aleaga calea mai usoara in locul adevarului? Nu am mintit cu totii o data, de doua sau de infinite ori cu sau fara un scop precis, pentru a nu face rau sau chiar si fara intentie? Atunci, singurul lucru care face diferenta ramane intervalul la care rostim niste vorbe nu in totalitate reale. Si asta ma conduce spre urmatoarea intrebare: daca am renunta a mai minti, ne-am simti mai buni, mai loiali, mai apropiati de Dumnezeu si de prietenii nostri? Ar fi lumea in care traim in vreun fel schimbata? Poate ca da, poate ca am fi toti frati si surori si brusc, termenul de „semeni” nu ar mai defini ceva abstract. Pe cat de frumos si optimist, pe atat de improbabil. Nu s-ar gasi oare alte modalitati de a rani, de a dauna societatii, de a lovi in cei din jur fara motiv? Ba da, categoric. Cu toate acestea, continuam sa blamam mincinosii, desi cu totii mintim in anumite situatii si ne simtim destul de satisfacuti cand blamam si aruncam acuzatii inspre tabara lor. Deci, ar fi ceva de modificat? Cu siguranta mai nimic cu efecte pe termen lung. Am putea doar sa nu o mai facem pe victimele cand descoperim ca am fost mintiti si sa reflectam la cele pe care noi insine le-am spus in ultima vreme...