AZI

Un vis, O teama, O lacrima pierduta pe ritm de tango dus de vant, Durerea mocnita a primei veri ce sta ascunsa intre doua ierni… Trecut, Ascuns, Iubit, Dorit, Pierdut doar ca sa fie regasit, Te chem, Reneg, Te sterg din minte Si alerg cu nebunie-ntarziata, Din mine-a ramas doar pisica plouata. Ce trist, Patetic, Ce nimic, Ce gol, Pustiu, Nu pot sa zbor, Sunt sus si nu pot sa cobor, Privesc in jur si simt ca mor, Tu razi, dar stii ca nu-i usor? Un chip, Un inger decazut, Un mort prea viu si nestiut, Ar vrea sa stie unde e, cu cine, ce, si pentru ce. Prin somn in ceata inecat, un pic grabit si razgaiat, Prin fulgi de nea in calmul lor, Zaresc un dor In ochi color. Marea albastra s-a-nnegrit, Alge si pesti, Nisip, Traiesti. Zambesc prea trist, sub cer deschis, Nimic de zis, Totul inchis, Se-ncinge afara Tot asfaltul, E greu sa mergi pe drum de vara, Alegi, Incetinesti Si regasesti Ce n-ai pierdut dar stii c-ai vrut. Perfid, Timid, Nociv tardiv, Te-apleci, Te uiti Si pleci spre nicaieri, Cu bisul blocat la ziua de ieri.

Imaginatie bogata

Azi am zburat la munte cu elicopterul, m-am dat cu parapanta, am sarit cu parasuta la 1000 la ora, m-am jucat cu doi vulturi si am iesit invingatoare, m-am prabusit dar nu m-am lovit, am zambit cu tremur in ochi si am mers mai departe. M-am ridicat senina, cu inima batand a nebuna, dementa, o zapacita fara inlocuitor si m-am urcat pe bicicleta, pornind la vale mai repede ca puterea gandurilor care mi se infatisau pe retina. “Zbor”, a urlat adrenalina in timpul alergarii pe roti, o sa cad….”Si ce?” forta sugestiei e mai mare ca mine, durerea fizica e moarte, eu sunt vie, ma ridic si pornesc incolo- ba nu, incolo - sau, ce mai conteaza, la o adica? Lumea e inca mare, am ce vedea, am ce afla si am ce transmite mai departe, ori asa imi place sa gandesc. Gandesc ce si cum imi place, bottom line imi sunt doar eu sefa, nimeni nu are drept de proprietate asupra firii, mentalitatii, actiunilor mele…It’s just me….phew, ce bine! Deja imi imaginam cum ar fi fost sa ma simt ca un caine inlantuit, ce viata ar mai fi aceea? Asa, ma joc unde, ce si cum prefer, nu intreb si nu voi intreba pe nimeni… bajbai prin somn aleile prafuite, sar linia de delimitare spre pajistea verde de acasa, fugaresc un iepure de camp si cand obosesc ma intind pe iarba si ascult pasarile. Imi vad pulsatiile inimii insirate pe cerul senin, iar norii danseaza cu 60-80 de pasi pe minut, calculez repede si imi dau seama ca se cam grabesc, ce dans ciudat o mai fi si ala? Norul ala mare si gri s-a cam suparat pe mine, probabil l-a deranjat remarca mea, desi nu-mi amintesc sa-mi fi exprimat cu glas tare opiniile si acum s-a intristat peste masura. Poate va ploua, adevarul e ca o merit, ce mi-a venit sa comentez eu stilurile de dans? De parca as fi vreo experta….ha-ha…It seems so funny…Mai bine ma duc inauntru, dar unde? E o casa prin apropiere, o sa cer gazduire pana trece furtuna care inca n-a inceput. Poate nu ma vor confunda cu niciun fugar, cersetor sau criminal care bantuie prin zona. Dar nu, de ce sa fie asa? Rectific, totul e roz, uite, oamenii sunt de treaba, m-au poftit la masa, au un profiterol delicios, aroma aceea unica scufundata de valurile care devin de la an la an mai mari, mai inspaimantatoare si care ameninta sa ne acopere pe toti cat de curand. Am pus burta la cale, acum merg sa trag un pui de somn, dar stai, nu poti visa ca dormi, mai bine ma duc sa vorbesc cu copiii gazdei, ii cheama Marta si Andrei, sunt niste copii frumosi, desi au mentalitati a bit odd. Pun o intrebare, doua, raspunsurile mi se par furate din carti, nu mai inteleg nimic, intreb orice si raspunsul e cel putin plauzibil, mai fac o incercare si-i intreb de unde stiu atatea lucruri si replica ramane undeva prin aer, deasupra capului, fara sa aterizeze. Stau intinsa pe covor, ca orientalii si retraiesc momente de cand eram copil. Marta aduce a ceva cunoscut, o fi vreun stereotip, ceva? Prea multa simpatie fata de un chip pana adineauri necunoscut, sigur undeva am gresit.. Mai bine fug spre nicaieri, am uitat sa-mi iau la revedere, graba era prea repezita, sa ma intorc oare sa-mi cer scuze? Gata, am rezolvat, nu e bine sa te intorci din drum, desi eu nu cred in superstitii. In timpul goanei turbate ma traverseaza o senzatie stranie, cineva ma zgarie pe spate, sau ma gadila, sau… imi dau drumul la vale, pe cursul raului “Oricare” si ma trezesc acasa, casa dulce casa, in patul meu confortabil, de vis…Da, inca un vis…ciudat, de ce nu, sau de ce da, totul e vis, e realitate, e minciuna, e ce vrem noi de la viata. Pun punct si virgula, ma ridic in capul oaselor, cu curaj privesc pe geam si apoi ma intampina agenda incarcata si pun punct. Punct.

Mai e oare vacanta?.....

Ultima oara cand am reusit sa nimeresc pe un canal de stiri (adica acum vreo 2 saptamani, cel mai probabil) n-au spus nimic de vacantza... S-o fi terminat, e in plina desfasurare, care o mai fi situatia? Eu, una, stiu ca am avut ceva de genul vacanta la sfarsitul lui iunie, cand am fost vreo 5 zile la mare. Ma mir ca am treusit sa ajung si asa. In rest, mai nou muncind, imi duc vara prin statii de metrou, pe bulevarde inghesuite, prin taxiuri grabite si ma intreb...o fi cineva plecat in vacanta, in concediul mult dorit? Profita cineva de prea multele grade de afara, dar care pe plaja se simt oricum altfel? Se mai relaxeaza cineva stand acasa, dormind, vazand filme si mancand popcorn? Fiindca altfel nu-mi pot explica aglomeratia capitalei, agitatia locuitorilor, stresul si enervarea din aer...

C'est la vie...probabil vacanta a luat sfarsit intr-o zi busy la serviciu, intr-una din orele in care eram cufundata in hartii... Sorry, sper sa fiu pe faza la anul si, poate, sa profit si eu un pic de ea. Ceva mare, soare, valuri, poate si munte, poate si Spania, dar, ma rog, deja visez mult prea departe. Somebody stop me!!!

Anyway, in cazul in care vacanta s-a terminat doar pentru mine, va urez distractie placuta oriunde ati fi si sa va intoarceti incarcati de energie si amintiri frumoase. Ciao! Un beso! :*

Din intelepciunea chinezeasca...

Azi am dat pur intamplator peste cateva proverbe chinezesti, dintre care unele mi s-au parut foarte interesante. Logic, nu m-am putut abtine de la a le impartasi. Ele spun cam asa: Un intelept ia propriile decizii, un ignorant urmeaza opinia publica. Un diamant cu un defect este mai pretios decat o piatra de rand perefecta. Daca faci planuri pentru un an, cultiva orez; daca faci planuri pentru un deceniu, cultiva pomi; daca faci planuri pentru o viata, cultiva-i pe oameni. Daca nu poti impiedica pasarile prevestitoare de nenorociri sa-ti zboare pe deasupra capului, le poti impiedica sa isi faca cuib in parul tau. Cel care isi tradeaza un prieten bun sa sape doua morminte. Ce nu poti evita, accepta cu placere. (o parafrazare a unei replici celebre pe care o cunosteam sub alta forma. Ceva de genul: "Trebuie sa te straduiesti sa schimbi in bine ceea ce mai poate fi schimbat si sa accepti ceea ce nu poate fi schimbat, dar cel mai greu este sa inveti sa faci diferenta intre cele 2 categorii.") A nu cunoaste niciodata suferinta-aceasta este saracia omului. Viciul este urat si la cei frumosi, pe cand virtutea este frumoasa si la cei urati. A-ti cunoaste nestiinta este poarta cea mai buna spre cunoastere. Inteleptul nu dezaproba niciodata un nebun. Ne trebuie 2 ani sa invatam sa vorbim si o viata intreaga sa invatam a tacea.

First days @ work

First days at work...very nice and easy, i could have said one week ago, very interesting and appealing i could now tell you. Multa lume happy, multe persoane incantate de ceea ce fac, multa, muuulta Coca-Cola (ca doar e Coca-Cola H B C), multa energie in aer si multa curiozitate in randul celor aflati la inceput de drum. Usor-usor, curiozitatile sunt satisfacute, informatii noi se astern peste cele vechi, alte abilitati se nasc sau se aprofundeaza. Totul e fresh, lumea este binevoitoare si dornica sa ajute, mediul e propice invatarii in mod placut. E dragut. Imi place. Si acum, dupa o pauza de cateva minute, m-am imbogatit cu multe sarcini. So, sa purced la treaba. Mai vorbim noi. P000p :*

In memoriam...

Aseara am primit o veste care m-a intristat, pentru ca imi aducea aminte de vremurile in care nu aveam nicio grija , totul era soare si joaca. Catelul copilariei mele s-a stins ieri, rapus de o forma de cancer, s-a dus spre o lume mai buna unde, sper eu, va fi mai fericit. Ochii cei calzi s-au inchis pentru eternitate si nu-i voi mai putea vedea, iar spiritul mereu cald si jucaus a disparut o data cu Micky.

Mi-am dat seama cat poate insemna un suflet animal in viata oricaruia, cat bine poate face si cat de usor ne poate binedispune. Avem multe de invatat de la animale, de la toleranta, intelegere si pana la rabdare, prietenie si dragoste neconditionata. Imi va fi dor de Micky si de anii in care ne jucam impreuna prin curtea bunicii, eu mangaindu-l si el dand din coada zburdalnic. Pacat pentru durerea pe care nu a avut cum sa si-o exprime, pacat pentru felul in care s-a intamplat.

Cu bine, Micky! Speram ca ti-m fost stapani buni si ca ai fost fericit in scurta ta viata....

Ciudat

Ciudat. Ciudat cum o foaie alba ma poarta cu gandul la atat de multe. Ma ajuta parca sa-mi fac ordine in idei si sa-mi conturez un plan pentru cele ce urmeaza. Coala alba, golita de randuri ce nu-si au rostul si dezbracata de amintiri imi sopteste, ma linisteste, chiar ma-nvata. Este o stare nedefinita, pe care o regasesc doar la ore tarzii, in anumite imprejurari. Iubiri, dezamagiri, sentimente ne- si impartasite, pe toate i le-am prezentat intr-o maniera mai mult sau mai putin realista. M-am confesat ca unui prieten bun, dar care nu-mi poate face morala si nu ma critica. Scriind, ma eliberez parca de tensiunile acumulate, de stresul agasant, de indoielile ce-adeseori ma hartuiesc. Devin mai buna, mai impaciuitoare, mai linistita cu lumea si cu mine. Invat sa nu ma mai consum. Inteleg, in sfarsit, cat de util e uneori sa "stay chill" si "let it go". Ciudat. Ciudat cum o simpla coala de hartie imi creeaza o asemenea stare. It feels so... confortable!!!

Lasand totul in urma...

Adeseori viata este dura cu noi si nu se poarta tocmai ca o prietena adevarata. Poate este prea dura.

De prea multe ori suntem pusi in situatia de a face o alegere pe care nu ne-am dorit-o. Sunt momente de cotitura in care avem impresia ca decizia nu ne mai apartine.

Lasand totul in urma, pasim timid pe un nou drum, inca nebatatorit, rugandu-ne ca acesta sa ne conduca spre visele ascunse prin sertare si cutii. Lacrimi, suspine, regrete adorm uitate in departari.

Durerea este iminenta, caci orice nou inceput pastreaza amintirea sfarsitului. Cu ochii indreptati spre seninul cerului, zambit pierdut si cerem, in tacere, intoarcerea curajului de-a trai.

Ce-a fost e mort, iar in prezent sunt infipte radacinile viitorului ce de-acum se scrie...

Cine suntem

Astazi am descoperit o carte remarcabila, scrisa de Dan Puric, intitulata "Cine suntem". Este complet diferita de tot ce se scrie in ziua de azi in spirit pur comercial. Este o carte despre credinta, despre viata, despre politica, despre viitorul nostru ca popor si indivizi. Merita citita pentru ca are darul de a deschide ochii,de a destupa urechile si de a ne face sa gandim drept, chiar daca stam stramb.

Nu am putut sa nu notez cateva cuvinte din carte (din ce am citit pana acum) care mi-au placut sau m-au miscat in mod deosebit.

"A fi fericit nu inseamna a te izola de trecut. Fericirea adevarata este, dupa unii care zic "a trai pentru a avea", bogatia. Altii spun "a trai pentru a fi". Crestinul spune un lucru extraordinar: "a trai pentru a invia", ceea ce n-are legatura nici cu "a fi", nici cu "a avea" dar nu le exclude pe nici una."

" Un preot spunea ca "banul e o funie, care te poate cobori in iad sau urca in rai, depinde doar de ceea ce faci cu ea.""

"Distanta, pentru dragoste, este ca vantul pentru foc. Daca dragostea este mare, o inteteste. Daca nu, o stinge."

"Numai oamenii fara Dumnezeu se simt singuri."

"Romania de azi este copacul uscat, care si-a pierdut frunzele. Aceste frunze, in caderea lor la pamant, au soptit in taina sau au strigat, neauzite, sensul vietii, al mortii si al suferintei la cae au fost supuse."

"Omul invaluit de dragostea lui Hristos a fost inlocuit de omul mumificat de drepturi. Unii vor sa se mantuiasca de lume, dar crestinul adevarat il roaga pe Hristos sa mantuie lumea."

Sper sa va fi starnit interesul. Daca da, lectura placuta!!!

No limit!

Cine a numit pentru prima data limitele? Cine le-a definit? O data nominalizate, restrictiile devin parca mai pregnante si incep sa ne urmareasca la tot pasul, aidoma unor umbre.

In unele pauze de relaxare, ma intreb cat de diferita ar fi viata in absenta interdictiilor, cum am proceda daca, efectiv, cheia s-ar afla la noi si cat de schimbate s-ar dovedi gesturile noastre. Cum ar fi daca nimeni nu ne-ar impiedica sa ne maximizam ideile, daca nu ar exista termeni precum „STOP”, „N-ai voie” sau „Asa nu se poate”. Am fi o lume mai buna, mai frumoasa, mai nonconformista si ne-am indrepta spre progres cu o viteza ridicata la patrat?

Ne-am indepartat exagerat de mult in ultima perioada de adevaratele valori si principii, ajungand uneori in stadiul in care faptele sunt dictate de anturaj (in virtutea spiritului de turma), de trend sau, nu in ultimul rand, de constrangeri (”N-am de ales. Nu pot opta pentru X, deci ramana Y” ). Ma gandesc ca, fara limite, am putea construi o lume mai buna, mai optimista, ne-am folosi creativitatea in scopuri mai nobile, iar competitia ar ajunge o constanta in viata tuturor.

Desigur, eu m-am referit la aspectele negative ale limitarilor de orice fel, care reprima adeseori originalitatea si ne obliga la a ne complace in uzual. Nu m-am gandit la regulile si obligatiile menite doar a ne usura, respectiv imbunatati modul de viata. Poate am mers prea departe, dar mi-ar placea ca in multe domenii sa ne putem manifesta liber, sa depinda doar de noi forma de exprimare a ideilor si sa nu stea nimic in calea materializarii viselor.

Din pacate insa, suntem incontinuu asediati de ingradiri si nu vad nicio cale de a ne sustrage sistemului. Mi-am pus gandurile pe hartie si am indraznit sa visez „cu voce tare”. Si acum, inapoi la treaba, caci oameni suntem, iar ceasul e cu ochii pe noi. Pacat ca pana si dansul ne e dusman.

Pasi...

Pasim zi de zi prin viata, singuri sau avand un sprijin alaturi, batatorim drumuri neumblate, alergam pe alei intortocheate sau ne vedem linistiti de plimbarile ce ne arata si ne invata intr-o fractiune de secunda mai mult decat cartile ori profesorii in luni si ani. Bajbaim, mergem la intamplare, ne taram, ne aruncam cu capul inainte urmand a vedea ce se petrece. Riscam totul pe o carte si putem pierde orice. Unii pasi ne apropie de reusita, altii reprezinta experiente ce mai devreme sau mai tarziu se vor dovedi folositoare, iar ceilalti ne trag inapoi. Uneori ne impiedicam. Zambim trist, neincrezator, apoi ne ridicam si ne continuam drumul prin jungla cotidiana. Pas cu pas, trec zile si nopti, luni si ani, se aduna intamplari, invataminte si amintiri in cufarul pastrat cu sfintenie pentru a fi util pe viitor. Se spune ca primii pasi sunt cei mai grei. Cei mai istovitori, cei mai nesiguri, cei mai dezamagitori. Dar orice inceput e dificil. Iar odata depasit momentul, viitorul se prezinta in alte culori, mai vii, mai dinamice, mai antrenante. Orice pas este o dovada de curaj. Orice pas este o reusita. Nu trebuie escaladat un munte pentru a obtine multumirea sufleteasca atat de necesara adeseori. Nu avem nevoie de prea multe pentru a fi fericiti. Trebuie doar sa calcam ferm, cu siguranta unei victorii. Rezultatul este mult mai aproape cand exista incredea.

Portativ

Drumul spre fericire se ascunde in ceata...o ceata prea densa si intunecata... Firimiturile de speranta se insiruie pe poteca zilei de ieri... Zambetele naive zac sub un morman de realism crud... De unde putere sa cazi mereu si sa te ridici de parca nu te-ai fi lovit? De unde curaj sa mergi orbeste mai departe? Cand orizontul se arata tremurand de frica zilei de maine si latul se strange tot mai abitir in jurul tau, mai poti oare privi cu liniste in suflet spre viitor? Gloantele celor din jur se aseaza ca niste note pe portativul cotidian. Gloante incarcate de rautati si injurii nemeritate, nejustificate si trase la intamplare. Melodia prea trista se schimba zilnic, dar sunetele ei sunt singura constanta a vietii tale. Pasesti timid, cu puterea uitata acasa, agatata langa oglinda in care te-ai privit inainte de a iesi pe usa, poate nu pentru ultima oara... Cum stii care este calea corecta? Cum sa faci sa alegi drumul cel bun, chiar daca plin de obstacole? Cum faci fata furiei de a te vedea infrant atat de des de forte nevazute, unite impotriva unui biet pion ratacit pe o tabla de sah mult prea mare? Abisul plin de necunoscut si necunoscute se casca tot si tot mai aproape, viata si ambitia se scurg usor in prapastie, lasandu-te singur si dezgolit in fata sortii. Lipsesc doar gloantele violente, care probabil pandesc prin imprejurimi. Drumul spre fericire si-a regasit conturul... S-a transformat intr-un portativ insangerat, pe care nu vrei sa-l urmezi... Si-acum, incotro? Melodia se aude tot mai departe...

Cuvinte

Cuvinte...vorbe-n vant sau vorbe mari, pretioase, cu greutate, toate pornesc din cuvinte. Cand suntem nervosi si ne descarcam pe primul om ce are ghinionul de a ne iesi in cale, cand suntem suparati si nu mai stim ce spunem, ori, din ce in ce mai rar, cand suntem in culmea fericirii si umblam pe strazi strigand in gura mare motivul starii noastre exuberante... De fiecare data cuvintele ne ajuta sa ne exprimam, uneori curg fara sa reflectam macar doua secunde inainte de „a da drumul la porumbel”, alteori exprima ganduri pe care nici nu banuiam ca le avem sau opinii pe care voiam sa le pastram doar pentru propria persoana.

Cum am putea comunica fara cuvinte? Cu siguranta nu la fel de eficient si nici pe departe la fel de usor. Am inceput sa meditez asupra acestui subiect dupa ce am dat peste o reclama pe net la Vodafone. Oare am zambi mai mult pentru a ne exterioriza sentimentele? Oare am imbratisa mai mult pentru a ne exprima afectiunea? Sau poate am sta incruntati, am suferi si am plange necontenit din lipsa posibilitatii de a ne manifesta pe deplin. Am incercat sa inteleg lumea in care traiesc surdo-mutii, desi nu sunt sigura ca este o „lume” si nu iadul pe pamant. Cum e posibil sa fii permanent izolat de societate, sa te simti prins intr-un glob de sticla din care nu poti iesi, sa nu poti comunica, sa nu poti arata ce simti, ce crezi, sa nu-ti poti numi nevoile? Cum o fi sa nu poti asculta vocea iubitei sau a iubitului ori vocea calda a mamei in clipele in care problemele si suferintele te depasesc? Sa nu poti urla de nervi pentru a elimina energiile negative acumulate, sa nu poti asculta si fredona melodia preferata pentru a te calma?

Din ce in ce mai mult cred ca ne indepartam de lucrurile cu adevarat importante, vad zi de zi cum pasim nepasatori pe langa oameni, fapte sau evenimente demne de toata admiratia si lauda noastra, lasam sa treaca cuvinte pe langa urechile noastre fara a le acorda atentie. Un „Multumesc”, un „Te rog” de mult nu mai conteaza, un „Te iubesc” devine tot mai banal si mai des auzit pe la toate colturile sau telefoanele. Cand si-au pierdut vorbele semnificatia? Cand au incetat a-si mai atinge scopul, acela de a exprima ceea ce simtim, ceea ce ne dorim, ceea ce vedem, facem, auzim? De prea multa vreme nu am mai intalnit o persoana care sa fie efectiv atinsa de un cuvant duios, de o declaratie sau care sa lacrimeze la auzul unei melodii din tinerete. Multe din aspectele de baza ala vietii isi pierd treptat importanta si locul pe care ar trebui sa-l ocupe in existenta noastra. Poate ar trebui sa ne cantarim mai bine cuvintele inainte de a le rosti, pentru ca sper ca mai exista oameni pe care sa-i doara anumite remarci, poate ar trebui sa ascultam uneori mai mult si sa vorbim mai putin si cu siguranta ar fi cazul sa fim mai atenti la vorbele si sunetele din jurul nostru, recunoscatori ca avem posibilitatea de a ne bucura de ele... Sa ne aducem aminte de fericirea parintilor la auzul primului „tata” sau „mama”, sa ne amintim prima declaratie de dragoste ce ne-a mangaiat sufletul si inima. Sa ne amintim importanta cuvintelor si sa reinvatam sa le pretuim!

In the morning

Orice dimineata are aspecte pozitive si aspecte negative. De regula, cu ochii lipiti de somn si nu tocmai nerabdatori de a ne da jos din pat, ne concentram pe partile neplacute. Multe probleme nu mai pot fi amanate, sunt o gramada de treburi de facut, de aranjat, de reparat, cumparaturi de facut, apoi cine gateste mancarea, cine face curatenie, cine plateste facturile.....? Ca sa nu mai vorbim de serviciu, facultate, s.a.m.d.

In dimineata aceasta am fost trezita brusc (uitasem complet cum e sa te trezeasca cineva dar sunt acasa si aici se considera ca ora 8 e mult prea tarzie pentru lenevit). Probabil ca daca ar fi fost alta situatia gandurile ar fi tabarat pe mine, cu mic, cu mare si n-as fi fost in stare sa zambesc pana aproape de miezul noptii. Dar asa, mi-am propus sa-mi elimin orice urma de pesimism sau suparare si sa vad ce-mi ofera ziua. Nu e mai bine asa? Decat sa pornesti la drum plin de griji si mai mult deprimat decat increzator?

Urmeaza cafeaua, stirile de dimineata, frunzaritul ziarelor, pentru adeptii jurnalelor carora timpul le permite (eu aleg varianta Mircea Badea, mai rapida si mai distractiva) , eventual un pic de muzica (la mine functioneaza pentru imbunatatirea starii de spirit. O recomand calduros!) Si gata! S-a facut deja tarziu! Sa stabilim lista de activitati si la treaba! Va doresc o zi minunata!

Cugetari diverse ("Costinesti 2008...")

TACEREA = cel mai simplu raspuns,

atunci cand cuvintele devin prea complicate

SPERANTA= pofta de viata concentrata intr-o pastila

Cand nu mai poti vedea, privesti in sufletele oamenilor; cand nu

poti auzi, citesti pe buze; cand nu poti vorbi, comunici prin semne. Dar adevarata tragedie este cand devii pasiv, nu mai simti si nu te mai implici, fiindca doar atunci inseamna ca nu mai esti capabil a trai.

VIATA = un balon de sticla, purtat de vant.

OPTIMISMUL = calitatea cea mai de pret a oamenilor puternici

Valuri... ("Costinesti 2008")

Valuri albe, inspumate, uriase, cum de mult nu am mai vazut. De fapt, o singura data am mai intalnit valuri atat de mari, sau poate sunt amintirile distorsionate, pentru ca atunci eram doar o copila si raporturile s-au mai schimbat intre timp.

Prima zi de Costinesti (ma aflu pentru prima data aici) am petrecut-o aproape in intregime in apa. Soarele a fost putin zgarcit cu turistii, in schimb caldura marii a compensat lipsa sa. Am incercat sa inot, nu prea aveam cum, asa ca mai mult m-am "zbenguit", cum ar spune mama. Foarte frumos. Am facut o gramada de fotografii si filmulete pe care abia astept sa le developez si sa le arat prietenilor.

Mai pe seara planuim o plimbare prin statiune. (eu, varul mai mic, Razvan, si matusica) Poimaine vor ajunge si parintii mei si, cine stie, poate ne strangem mai multi. Anyway, so far so good. I'm looking forward to meeting the very next day. Va p00p!

Din ciclul "Costinesti 2008"...

Trenul a parasit Gara de Nord de doar cateva minute. Cerul nu arata exact asa cum mi-as fi dorit, dar speranta moare ultima. La mare trebuie sa fie cald si bine. Astept, foarte putin rabdatoare, sa simt mirosul apei sarate, atat de cunoscut!

Tocmai am vorbit la telefon cu matusa, care e deja pe plaja. Mi-a spus ca e soare si ca sunt valuri "cool", cu alte cuvinte, e de bine. Mi-era dor de valurile uriase, care sa se sparga, spumos, aproape de mal. Sunt toata un zambet. Mai am putin.

Nu-mi vine sa cred!

In sfarsit plec la mare. Singura. Maine, dis-de-dimineata. Nu va ganditi ca sunt o solitara, restul lumii este deja acolo. Anyway, marea este unicul loc unde, cred eu, nu m-ar deranja sa fiu "just me" si in aceeasi masura unicul loc ce m-ar deprima pana la limita daca as fi singura. Totul se reduce la timing. Sunt momente in care marea, buna si vechea mea prietena, mi se pare atat de linistitoare, de relaxata si de frumoasa incat nu as accepta s-o impart cu nimeni, as fi cea mai egoista din lume si m-as desfata doar eu cu peisajul, cu briza blanda, cu valurile inspumate si cu nisipul fierbinte. Pur si simplu nu ma pot abtine cand vine vorba de asa ceva. Sunt insa si momente in care n-as putea concepe sejurul la mare, plimbarile pe plaja, rasariturile si apusurile fara un suflet complementar alaturi, cel putin la fel de nebun, de jucaus, de dornic de vara si indragostit iremediabil de mare ca mine. Asta sunt eu. Ador marea, mi-e dor de ea de cate ori nu sunt acolo ori inchid ochii si-o vizualizez, plina de energie si de mistere, n-as putea gandi o vacanta vara sau o escapada stim-noi-de-care in absenta plajei, a apei care arata minunat chiar si cand e trist afara, a nisipurilor bogate (aici mai are de lucrat tara noastra daca nu se doreste ca populatia, in unanimitate, sa-si petreaca concediile in Turcia, Grecia, Dubai, la Nisipurile de Aur etc. etc. etc.) Marea! Parca ma vad, sticlindu-mi ochii, gandindu-ma ca maine voi scrie dintr-un sezlong, urmarind cum soarele se retrge treptat peste hoteluri si zambind catre pescarusi. Sunt indragostita! Si mor de nerabdare!

Despre moda...

Ce inseamna de fapt sa fii la moda pentru fiecare dintre noi? Sa fim in ton cu cele mai noi tendinte, fie ele de la Hollywood, Cannes, Milano sau Paris, sa le imitam pe Angelina Jolie, Paris Hilton, Corina sau Loredana? Am renuntat de mult la a ne imbraca doar pentru a nu iesi dezbracati in public si pentru a nu suferi de frig. Mai nou, rolul hainelor pare sa fie cel de a dovedi apartenenta la o categorie sociala, de a arata suma de bani din cont si, eventual, interesele muzicale, pasiunile etc. Pentru multi proaspeti si onorabili cetateni ai Uniunii Europene, o noua celebra achizitie vestimentara ori un obiect decorativ semnat de un mare designer reprezinta un tel in viata, ce merita cu desavarsire renuntarea la satisfacerea altor placeri (teatru, cinematografie, mai putin interesante si mult mai putin mediatizate). Snobismul zilelor noastre a atins deja cote dezastruoase, dar nimeni nu pare sa fie alarmat de situatie sau sa incerce sa ia masuri. O haina de firma, unicata, o bijuterie batuta in cristale Swarowski sau diamante de n+1 carate , o masina ultimul model trebuie neaparat avute in portofoliu pentru a se putea crea o imagine respectabila si demna de invidiat. O vedeta nu este vedeta pana nu are 1485 de stilisti, 546 de manageri de imagine, de bucatari, de maseuri, de ajutoare de tot felul pe care este imperios necesar sa le care dupa ea prin tara si strainatate, la fiecare concert sau aparitie publica. Orice nou articol cumparat trebuie atestat de catre restul universului prin toate mijloacele posibile: televiziune, presa, inetrnet, barfa etc. In umila mea opinie, moda ar trebuie sa ne preocupe doar intr-o mica masura, fara sa ne dea prea mari batai de cap si sa ne „manance” tot timpul. Ar trebui sa nu fie o ocupatie permanenta, ci mai degraba un prilej de desfatare ocazionala, cand am privi la televizor sau am participa la prezentari de moda ori am asculta diferite talk-show-uri pe aceasta tema. In orice caz, moda nu poate fi privita cu aceeasi ochi de toate persoanele. Ea trebuie inteleasa in sensul sau corect si adevarat, apoi adaptata la tinuta, trasaturile si personalitatea individuala. De prea multe ori am observat pe strada oameni a caror vestimentatie semana cu penajul unui papagal african sau cu un curcubeu, doar pentru ca incercasera sa copieze un oarecare „super-ultra-mega-star”. Culorile, materialele si imprimeurile pe care se pune atat de mult accentul in ultima vreme nu se potrivesc in aceeasi masura tuturor persoanelor. Nu orice haina ne vine bine doar pentru ca lungimea sau croiala ei sunt in trend. Va mai trece mult pana cand societatea va intelege ca mai presus de moda, care este trecatoare, se afla stilul. Acesta este mult mai greu de definit si foarte dificil de descoperit. Dupa parerea mea, mai degraba cu asa ceva ne-am bate capul. Din pacate insa, se pare ca stilul nu prea este la moda.

intre ieri si maine

Privind la tot ce-a fost Si dorul ce s-a scurs, Flacari de duh s-au stins, Cenusa unui amurg prea violet...

Lacrimi se-astern, acoperind pamantul, Tresar in gand, Visand ce nu mai e Si aripi imi cresc iar, zambind spre rasarit.

Strani amori

De ce ne implicam in iubiri in care nu se merita sa ne implicam, de ce persistam in a ne indragosti din ce in mai des de o himera, de ce vanam iluzii si suntem realisti intotdeauna in ceea ce-i priveste pe ceilalti dar niciodata vis-a-vis de noi? De ce barbatii iubesc femeile, care: - stau ore in sir la telefon cu prietenele desi tot ei platesc factura - merg mai des la salon decat la supermarket - au saptamanal migrene care nu le trec cu nicio pastila - plang cand vad un copil jucandu-se in parc, dar nu le impresioneaza niciun fotbalist care isi rupe picioarele pe teren, dupa ce a alergat 10 kilometri in timpul meciului - mint in fiecare zi ca sunt obosite si ca au un milion de treburi la serviciu dar nu ii cred cand spun ca nu au timp sa ia copiii de la scoala - incep sa planga si cand sunt intrebate ce-au patit raspund „Nimic” - daca ar avea posibilitatea de a alege, ar petrece mai mult timp prin magazine decat acasa - etc. etc. etc. De ce femeile se incapataneaza sa iubeasca barbatii, care: - se bat cu pumnul in piept ca se pricep la orice dar cand sunt rugati sa ajute fie nu au timp, fie produc mai mult rau - aleg o iesire cu baietii in locul unei cine romantice - cred ca lumanarile trebuie folosite doar la inmormantari si in cazul unei pene de curent - sunt convinsi ca bucataria este un pseudonim pentru camera de lucru a femeii - s-ar uita non-stop la meciuri dar nu concep o discutie de 2 ore cu iubita, privind-o in ochi - nu tin minte niciodata o data de nastere sau un eveniment important - se simt jigniti de eventualitatea cumpararii florilor pentru femei, motiv pentru care se abtin de la asemenea activitati - n-au rabdare sa iasa la o plimbare prin parc, pe malul marii sau sa le scoata la un suc - etc. etc. etc.

Noapte calda

Noaptea ma indeamna sa pornesc la drum, sa las totul in urma si sa reinvii dulceata plimbarilor in singuratatea intunericului. Bezna ce ma inconjoara e prietena mea, intr-un univers in care numai eu si ea ne regasim. Lumea trepidanta s-a indepartat, anesteziata de indiferenta mea. Pasesc tiptil, de teama de a nu trezi la viata galagia. Inaintez alene, dar foarte usor, parca zbor prin ceata ce se lasa imprejurul meu. Umbrele ma insotesc, imi tin tovarasie, fara ca prezenta lor sa imi fie antipatica. Pornesc la drum. Un drum fara directii, fara scop, ce va lua sfarsit o data cu ivirea primelor raze luminate. Iubesc lumina, ea imi reda adeseori puterea, dar clipele acestea sunt rezervate altcuiva. Pasesc melancolic, parca pastrand amintirea primei nopti de iubire sub stele. Cerul senin si aerul placut imi risipesc orice urma de indoiala. Sunt tot eu. Desi totul in jur s-a metamorfozat, s-a convertit la nebunie si a sfarsit in autodistrugere, ma straduiesc din rasputeri sa imi pastrez agerimea mintii si independenta gandirii. Nu depind de nimeni. Privirea-mi e la fel de ascutita ca-n ziua in care am inteles definitia vietii. Inima-mi zburda in continuare dupa flori, fluturi si culori si nu se lasa doborata. Vanez si-acum un strop de fericire folosindu-mi intreg arsenalul. Doar timpul e mai scurt. Stau pe o banca in parc. Prin intuneric izbutesc sa refac imaginea copacilor semeti, a pasarilor prea zglobii si e ierbii proaspat taiate. Retraiesc clipele copilariei, cand impleteam coronite din florile cele mai parfumate si alergam cu ele in mana spre casa. Imi amintesc si cerul visator ce ma acompania in cele mai mari nazbatii. Acum florile dorm, iarba e uda iar cerul s-a acoperit de nori. Ma ridic si-o iau din loc. Strazile, noaptea, par mai solidare. Intunericul nu le sperie nici pe ele. Straniu, am un sentiment de siguranta. Ma simt ca acasa, umbland pe holurile largi si obscure. Imi vine sa fug. Imi vine s-alerg, sa ma intrec cu gandurile mele, desi totul in jur e incremenit. Cu greu, ma razgandesc. Mersul pe jos actioneaza ca un pansament pentru suferinta. Noaptea cea calda imi relaxeaza framantarile. De data aceasta, drumul capata o directie. Fiindca acum stiu ca sunt pe drumul cel bun.

Aripi albe

Vesnic sincere, pline de viata si iluzii, bogate in mister si dornice de cunoastere, aripile albe plutesc deasupra lumii, culegand si imbratisand idei, ganduri, sentimente. Cand intalnesc Binele, se astearna la picioarele lui. Cand intalnesc Fericirea, o iau cu ele in zbor pentru a o plimba prin lume si a o oferi in dar. Iar cand nu mai pot rezista cenusiului vietii cotidiene, se inalta in cautare de altceva. Mereu in explorare, aripile albe va vor impartasi din propria experienta. Calatorie placuta!

Dilemele Dragostei

V-ati intrebat vreodata de ce viata nu pare sa aiba atatea dileme pana sa ne indragostim? Existenta cotidiana se desfasoara natural, fara prea multe sau prea dificile reguli de urmat, fara sa ne apese curiozitati si cu siguranta fara ca probleme ce nu ne privesc sa ne priveze de binemeritatul somn. Pe acest fundal familiar, indelung practicat si deja fara secrete se declanseaza adesea fenomene cu intensitati nebanuite, ce pot conduce la efecte iesite din comun: iubiri. Iubiri de-o vara, trecatoare, iubiri puerile, iubiri la prima vedere, fulgeratoare si patrunzatoare, toate vin sa ne zdruncine lumea si sa o intoarca cu susul in jos, sa ne strambe planurile si viziunile pana ajung sa le culce la pamant. Cel mai frecvent ravasitoare, nimeni nu se arata deosebit de deranjat cand este lovit din plin de o tornada a dragostei sau este prins in vartejul ei ametitor. Zambim tamp si fara motiv, ne lasam usor dusi de nas de aroma imbietoare a fericirii ca-n povesti, iertam greseli grave si le depasim de parca nimic nu s-ar fi petrecut. Suntem mai darnici, mai aerieni si in acelasi timp mai atenti ca niciodata la anumite detalii pe care anterior le ignoram. Apreciem cerul senin, simtim parfumul florilor la o plimbare in parc, observam toate culorile ce se joaca in curcubeul dimprejur si tresarim o data cu schimbarea anotimpurilor. Brusc, pasarile danseaza doar pentru bucuria noastra, vantul adie ca sa ne poarte pasii spre cel iubit iar ploaia nu ne doare, nu ne raneste si nu ne face sa plangem, ci vine sa spele pacatele anterioare, sa hidrateze sufletele ce odinioara au suferit si sa poarte in valurile ei tristetea cat mai departe. Sunt etape din viata cand traim din plin, sunt secunde care dureaza o vesnicie si povesti aparent eterne care se sfarsesc intr-o clipita. Sunt multe zile petrecute cu privirea pierduta in zare, admirand peisajul si desfacandu-l in mii si mii de franturi, sunt nopti nedormite cu gandul zburand departe. Sunt ore pierdute visand cu ochii deschisi, sperand cu forte renascute, cantand cu inima marita de magia dragostei. In acest rastimp ies la suprafata cele mai mari curiozitati, cele mai ascutite intrebari, care cel mai adesea raman fara raspuns. De ce acum e acum, de ce unele fapte se petrec atat de tarziu, de ce dorintele ni se indeplinesc dupa ce renuntam sa mai avem incredere? De ce pamantul se invarte atat de repede si suntem neputinciosi in a opri timpul in loc pentru a ne bucura de senzatii? De ce nu putem imortaliza clipe si nu ne putem teleporta inapoi sau inainte pentru a retrai sau a trece peste secvente la care am fi dorit sa nu participam? Sunt multe intrebari ivite din umbra in care au fost cufundate pana nu demult, al caror raspuns ne-ar imbata de euforie sau ne-ar inmormanta in durere. Pe moment, ne apar drept dileme din cauza carora nu putem pasi mai departe si nu realizam ca farmecul lor sta in puterea de a ne face sa ne indoim, sa punem informatiile in balanta, sa visam la o varianta a noastra de rezolvare. Cele mai multe dubii si nesigurante se nasc o data cu inflorirea dragostei dar este infinit mai bine sa nu cunoastem raspunsurile si sa plutim in deriva, ghidandu-ne dupa instincte decat sa stim ce nu ne-am fi dorit nicicand sa cunoastem. Curiozitatea nemarginita este unul din atributele iubirii si trebuie sa fim pregatiti sa o intampinam cum se cuvine, fara teama sau constrangeri atunci cand se iveste momentul, pentru ca dragostea fara dubii sau nesiguranta, oferita de-a gata, isi pierde savoarea. Asa ca haide sa primim dragostea in sufletele si inimile noastre, dornici sa ii patrundem misterele si sa ne bucuram de cararile nebanuite pe care ne poarta. La drum!

Hai sa ne jucam

Hai sa ne jucam! Hai sa ne jucam cu viata, cu tot ceea ce ne sta in putinta, cu tot ce am putea realiza. Sa ne eliberam putin age nda stufoasa, incarcata de probleme si stres si sa gasim cateva clipe in care sa ne amintim nu de planurile de afaceri pentru luna in curs ci de planurile pe care ni le cladeam la inceputuri, sa ne amintim ce visam cand dificultatile nu ne bantuiau noptile, sa ne intoarcem spre teluri si dorintele originale. Sa ne inchipuim ca timpul s-a oprit in loc si putem fi ce am vrea sa fim: vedete, politicieni, mame, tati, bunici. Eu, una, as alege sa fiu copil. As amorti timpul la varsta aceea splendida, in care magia prinde contur si povestile se regasesc printre noi. As bloca supararile si lacrimile la intrarea in universul meu umil, dar minunat si as simti orice clipa de parca ar fi unica, avand experienta si apasarea multor primaveri ca „om mare”. Mi-as reintalni vechii prieteni, mi-as face altii noi, fata de care as sti acum sa nu gresesc, as privi cu alti ochi, mai intelepti, fiecare rasarit, apus, fiecare raza de soara si fiecare picatura de roua. Nu as mai rupe florile, caci cine ne mai inmiresmeaza si coloreaza pasii ca ele, m-as stradui sa nu fac rau, caci orice gest, orice provocare se intorc inmiit. M-as imbata cu lumina, cu galagia pe care , copil fiind, apucam sa o ascult, as alerga, as imbratisa, as zambi, as iubi mai mult si as incerca sa ofer spatiului din jur o reflexie de fericire. Iar cand jocul ar lua sfarsit, m-as intoarce cu coada intre picioare la lumea cotidiana, ingramadita in gunoaie, injurii si figuri posomorate. Caci orice joc respecta anumite reguli: de timp, de spatiu, de comportament. Insa toate au darul de a insenina, de a face trecerea de la trist la increzator, de a deconecta si de a oferi speranta unei existente mai agreabile. As vrea ca dintr-odata, lumea asa cum o stim sa se opreasca in loc. Pamantul sa nu se mai roteasca, sau sa o porneasca in sens invers si toate lucrurile pana adineauri luate in serios sa devina o gluma. Sa ne desfatam uitand de rigori, de conventii si de legi. Lansez o invitatie la joc. S-o onoram cu totii si sa vedem pana unde putem ajunge. Este doar o distractie, un fel de pacaleala a varstei, dar poate rezultatele ne vor surprinde in mod placut. Sa exploram limitele. N-avem nimic de pierdut.

Am renascut

Azi am renascut. Am revenit la viata furata acum un secol. Stropii de ploaie cadeau bland, totusi dansul lor era ametitor. Mi-au spalat chipul, amintirile si pacatele vremurilor demult apuse, lasand in urma un suflet cald, proaspat, complet revigorat si nerabdator sa inceapa sa astearna noi randuri in caietul ce-i marcheaza existenta. Lucruri la infinit repetate contureaza acum noutati, sperate si asteptate in blandetea noptii, confidenta credincioasa a tuturor. Ma simt iarasi viu, strbatut de o forta vie, de o energie fierbinte ce ma face sa tresar cu fiecare zgomot, sa tresalt de fericire la rasaritul soarelui si sa ma imbat de amar la lasarea intunericului. Sunt un alt om, mai receptiv, mai atent, mai vibrant. Am revenit la viata ca o pasare Phoenix, din propria-mi cenusa de uitare, dar pregatit ca totul sa urmeze o alta traiectorie. Nimic nu va mai fi la fel. Doar ca...sunt iarasi OM.

MINCIUNA si drumul spre IAD

E adevarat ca Minciuna se naste din cele mai bune intentii? E adevarat ca e de ajuns sa calci gresit o data pentru ca mai apoi sa nu te mai poti opri? O minciuna conduce catre alta, mai mare, mai frumos impachetata, mai cizelata, mai dichisit invelita in vorbe dulci, si usor-usor te gasesti alunecand pe panta ce duce spre o viata in minciuna, in secrete si ascunzisuri. Se stie ca drumul spre iad e pavat cu cele mai bune intentii. La fel e si cu mintitul? Mintim intai pentru a evita o cearta, apoi pentru a nu rani, apoi pentru ca nu putem admite ceea ce a fost o data negat si in final pentru ca ne-am obisnuit cu acest mod de a comunica, mai facil, fara complicatii, fara batai de cap si foarte la indemana. Unde se ascunde oare adevarata fata a „artei” de a minti, de a ne eschiva de la ce nu ne dorim sa recunoastem? Si apoi, daca mintim, suntem mai rai? Ne face joaca aceasta de-a soarece si pisica cu realitatea si tot ceea ce ne inconjoara niste monstri, niste persoane meschine care ar trebui inlaturate de la activitatile cotidiene si din viata celor intotdeauna sinceri pentru a nu-i influenta in mod nefast? Ar fi cazul sa ne jenam fiindca uneori, se intampla sa nu spunem tocmai ceea ce gandim, intotdeauna cu un scop nobil? Sau toti dintre noi se recunosc in postura de mincinos, de personaj negativ care prefera sa aleaga calea mai usoara in locul adevarului? Nu am mintit cu totii o data, de doua sau de infinite ori cu sau fara un scop precis, pentru a nu face rau sau chiar si fara intentie? Atunci, singurul lucru care face diferenta ramane intervalul la care rostim niste vorbe nu in totalitate reale. Si asta ma conduce spre urmatoarea intrebare: daca am renunta a mai minti, ne-am simti mai buni, mai loiali, mai apropiati de Dumnezeu si de prietenii nostri? Ar fi lumea in care traim in vreun fel schimbata? Poate ca da, poate ca am fi toti frati si surori si brusc, termenul de „semeni” nu ar mai defini ceva abstract. Pe cat de frumos si optimist, pe atat de improbabil. Nu s-ar gasi oare alte modalitati de a rani, de a dauna societatii, de a lovi in cei din jur fara motiv? Ba da, categoric. Cu toate acestea, continuam sa blamam mincinosii, desi cu totii mintim in anumite situatii si ne simtim destul de satisfacuti cand blamam si aruncam acuzatii inspre tabara lor. Deci, ar fi ceva de modificat? Cu siguranta mai nimic cu efecte pe termen lung. Am putea doar sa nu o mai facem pe victimele cand descoperim ca am fost mintiti si sa reflectam la cele pe care noi insine le-am spus in ultima vreme...